Universalizarea diferenței

Dacă accepți invitația de a intra în Hotelul Universal al lui Mihail Lucian Florescu (Dezarticulat, 2025), nu ai cum să ieși neschimbat. Este un spațiu în care absolvirea de angajament comunitar nu e o opțiune, iar lectura te obligă să accepți lucid că suntem, în esență, la fel – doar circumstanțele diferă. În final, înțelegi că privilegiul cu care ne naștem (fie el de orice fel), pe care îl păstrăm ne ferește de ceilalți, dar nu ne salvează de noi înșine.

Hotelul Universal (sau Hotelul Gabroveni-Universal) a fost pretext de veselie și petrecere în secolul XIX, a ars de câteva ori și a fost apoi reconstruit, iar după 1989 a găzduit studenți din toată țara. Acum, lăsat în paragină, rămășițele acestuia devin surse de inspirație: în 2012, scriitoarea Simona Sora publică romanul cu același titlu și recompune viața burgheză a unei lumi cosmopolite dispărute. În schimb, Lucian Florescu folosește aceleași coordonate pentru a adăposti personajele marginale ale Bucureștiului în care trăim. Arhitectura clădirii este spartă de referințe culturale bine alese, atât teoretice (Jacques Derrida, Pierre Bourdieu, chiar Aleister Crowley), cât și poetice (Audre Lorde, Édouard Louis, Ingeborg Bachmann), care susțin fiecare etaj al hotelului, diseminând înțelesul marginalizării direct din perspectiva biografică a personajelor ignorate de toți, din milă, frică și chiar jenă. Aceste motivații din literatura lumii sunt alăturate de o serie de fotografii din arhiva familiei poetului și cadre trase pe film cu ajutorul Andreei-Roxana Ghiță, transformând volumul într-un obiect hibrid, situat la granița dintre confesiune și document antropologic.

Demontarea stereotipurilor este aici cel mai fierbinte punct, de fapt, firul roșu al volumului. Primul „etaj” al hanului este al băieților care cântă la acordeon, ursăriței, lăutarilor bătrâni. Aceste figuri importante din cultura populară a României au fost mereu ignorate și minimizate de ceilalți, de românii intoxicați de un naționalism impropriu. Lucian Florescu rupe mecanismul urii în care „oricât ai fi de jos/ te simți mai puternic/ dacă știi că cineva e mai jos decât tine” (ursărița). Această nevoie toxică de superioritate nu a apărut de nicăieri, își trage seva dintr-o istorie profund abuzivă, marcată de 500 de ani de sclavie/ 150 de sărăcie impusă, realitate dură din care, structural, „nu scapi de mâna boierului”. În acest context asupritor, versurile adaptate psalmului 137 ce țin drept motto poemului dedicat lăutarilor capătă o rezonanță tragică: „Cei care ne-au robit ne cer cântare/ dar cum să cântăm în pământ străin?”. Această opresiune istorică și colectivă se traduce la nivel individual într-o izolare profundă. Poetul constată în vederi: „la niște vreme după ce ne naștem/ nu rămânem decât unul/ și suntem singuri”. Din miezul acestei singurătăți explodează asumarea, dorința arzătoare a unei voci care transformă trauma în revoltă. Identitatea poetului nu este ascunsă în volum. El nu se dezice de rădăcinile rome: „sub toată pielea asta albă/ jumătate din cromozomi sunt de țigan/ țigan get beget” (gene). Prin această mărturisire, Mihail Lucian Florescu refuză postura confortabilă de observator detașat, contestă poziția unui om neinformat în fața istoriei naționale, își revendică însușirile și transformă stigmatul istoric în obiect politic.

Mai apoi, întâmplările recente ale muncitorilor străini veniți în spațiul carpato-danubiano-pontic care nu sunt primiți cu compasiune stârnesc indignare: „după ce au participat/ la petrecerea de revelion din ior (...)/ muncitorii nepalezi din bucurești/ s-au adunat pe peronul stației de metrou titan/ și/ mișcați de euforia momentului/ au început să strige împreună/ numele patriei lor” (NEPAL!). În acest punct, volumul deconstruiește mitul ospitalității românești. Pâinea și sarea sunt înlocuite de burtiere revoltate, tastaturi care au urlat și telefoane descărcate. Locul ocupat istoric de comunitatea romă este acum împărțit cu cei pe care îi exploatăm în prezent, păstrând aceeași metodă abuzivă și insensibilă.

Oamenii străzii care au pierdut totul și caută un loc sigur în toaletele gărilor sau în scările de bloc își găsesc în Hotel Universal o ultimă instanță a demnității. Însă prezența lor în text este o acuzație directă adusă confortului nostru. În poemul se poate este transpusă propria conștiință amorțită în fața aproapelui: „trec pe lângă omul ăsta seară de seară/ ar trebui să îl iau acasă/ să-l spăl/ să-i fac de mâncare/ să-i dau niște haine curate/ dar nu fac asta pentru că sunt laș/ laș/ laș” (se poate).

Tensiunea volumului stă tocmai în această unitate a contrariilor, în trecerea măsurată de la un opus al afectelor individuale la altele universale, comune. Se activează constant dubletele singuri-împreună, lașitatea completată de o furie care este prelungită, mai apoi, în blândețea întâmplărilor petrecute cu alții, sau dihotomia marginal-central. Sunt evocate spații unde suntem cu toții împreună, dar despărțiți de zidul invizibil al prejudecăților: în autobuze, parcuri, cluburi sau, în ultimă instanță, în hotel. În fiecare dintre aceste repere, eșecul intimității moderne și alienarea sunt cele care distrug puterea comună. În această încercare de chestionare a limitelor, Mihail Lucian Florescu se pune într-o poziție periculoasă, exersând discursul unor personaje precum al „patrusprezecelea” Dalai Lama, cosmeticiana funerară sau prima doamnă a Coreei de Nord. Această polifonie stranie sparge granițele Bucureștiului marginal și aruncă textul într-un spațiu universal, unde ierarhiile lumii noastre se prăbușesc spectaculos.

Nu este deloc întâmplătoare decizia publicării acestui volum la editura Dezarticulat. Manuscrisul care câștigă concursul de debut Radu Demetriades 2025 se alătură unor texte la fel de curajoase precum Cartea cu moace a lui Alberto Păduraru, Inimă leneșă de Andrew Davidson-Novosivschei și Dora trăiește în plămânul meu drept a lui David Cuzino.

Ajuns pe lista scurtă a nominalizărilor pentru Premiul Național de Poezie „Mihai Eminescu” – Opus Primum, Mihail Lucian Florescu ar trebui să rămână de referință pentru toți cei care cred că a citi despre marginalizare îi absolvă de responsabilitate. Niciun text din acest volum nu oferă confortul pe care îl căutăm în general în literatură; este vorba aici de confruntarea cu zonele pe care le evităm și vocile pe care le ignorăm în fiecare zi, iar acestea, în mod evident, nu vor dispărea niciodată.