Punct și de la capăt

Punct. Poezie britanică de azi (traducere de George State împreună cu Claudia Chiriță și Adrian Em. Rus pentru poemul Punct de Don Paterson, Editura Tact, 2025) ne arată cum o antologie de poezie îmbină diversele voci ale unei culturi într-un întreg coerent și viu.

Cei patru poeți reuniți în antologie, James Fenton, Michael Hofmann, Alice Oswald și Don Paterson, sunt oameni de litere în sensul deplin al cuvântului: traducători, critici, editori, profesori. Poezia lor este elementul central al unor cariere construite în jurul limbajului și al unei prezențe incontestabile în lumea filologică britanică. Atunci când sunt puși în dialog, cei patru poeți se exprimă în moduri foarte diferite. Însă tocmai diferențele de discurs constituie cel mai potrivit argument pentru elaborarea acestei selecții.

James Fenton a studiat la Magdalen College, Oxford, iar cel mai recent volum al său este Yellow Tulips: Poems 1968-2011 (2012). Pe lângă acesta, are publicații numeroase: critică de teatru și artă, adaptări și antologii din William Blake, Samuel Taylor Coleridge și D.H. Lawrence, editând chiar și The New Faber Book of Love Poems (2008). Fenton este, poate, cel mai incomod dintre cei patru autori. Poezia sa se remarcă prin valorificarea violenței. Fie că își are rădăcinile în războaiele traversate de acesta în calitate de corespondent de război, fie că se ascunde în cotidianul aparent neutru, aceasta nu e niciodată exhibată pe deplin, luând mai degrabă forma unor tablouri în nuanțe de gri. În poezia „Vînt”, versurile „Familii, triburi, popoare, turme/ Au auzit, văzut ceva” vin după o descriere a unui lan cu grâne împânzit de mulțimi ce aleargă din calea unui prăpăd „prin splendida urgie a vîntului”. Poetul exprimă o conștiință colectivă aflată în primejdie. „Vedeam trecînd mileniul într-o clipă,/ Pămîntu-i dus, graiuri s-au ivit și rupt” sunt probabil cele mai explicite versuri din întreg textul, sugerând ștergerea de pe hartă a unui popor și a unor limbi, amuțirea definitivă a unor voci ce s-au ridicat împreună pentru ultima oară. Este un poem al istoriei furate, o elegie a popoarelor ale căror culturi au fost sluțite de războaie de-a lungul istoriei și până în prezentul lui Fenton. Aftermath-ul războiului este abordat în mai multe poeme, însă cel de la pagina 14 ilustrează golul lăsat de război: „Mai bine pentru văduvă, să nu se teamă c-ar putea avea surprize,/ Mai bine pentru puști, să se poată mișca în voie printre fotolii,/ Mai bine că aceste siluete-ncovoiate ce se-agită de colo-colo între morminte,/ Îngrijindu-se de candele și-nlocuind crizantemele,/ Nu sînt fantome,/ C-o să plece acasă./ Autobuzul așteaptă, iar la șirurile de sus,/ Muncitorii demontează locuințele morților”. Văduvele deja au trecut prin pierderea soților, puștii se pot lăfăi în fotoliile cândva ocupate de membrii familiei care au pierit, iar oamenii ce vizitează constant cimitirul sunt văzuți ca având un „noroc” morbid, acela că nu sunt în locul celor vizitați. Această nouă rutină a oamenilor trasează clar o linie între moarte și ,,aproape-moarte”, cei ce au căzut și sunt blocați într-un singur loc, cei ce au supraviețuit și au un loc în care să se întoarcă. Moartea este permanent prezentă în viețile familiilor celor ce au fost uciși în război, iar continuarea unei vieți obișnuite pare imposibilă. Văduva trebuie să trăiască cu pierderea soțului, iar celelalte femei sunt într-o așteptare terifiantă. Copiii nu știu cum să umple golul de pe fotoliul tatălui, iar familiile trebuie să se resemneze cu gândul că pentru ei încă există „acasă”, în timp ce alte case rămân goale. În secțiunea Cîntece spaniole, Fenton continuă tema războiului ca înger al morții prin intermediul unor tropi britanici specifici, precum cel al soldatului în Soldatul șchioapătă pe drum sau Regele Arthur din Camelot în Balada corbului. Fenton este un poet al războiului, deosebit în exprimarea sa aparent indirectă la o primă lectură și, paradoxal, tocmai aceasta îl face memorabil, prin detașarea vagă cu care se exprimă.

Michael Hofmann s-a născut în 1957 în Germania și a studiat în Anglia. Acum predă la Universitatea din Florida. A publicat cinci volume de poezie și trei de critică literară, fiind un editor notabil (The Faber Book of 20th-Century German Poems, 2005) și un traducător de excepție, având un portofoliu de peste 100 de volume. Hofmann nu scrie din intimitatea caldă și comodă, ci din cea rece, supravegheată, a omului care privește lumea prin geam și o vede trecând fără să-l ia cu ea. Este un poet al detaliului, al descrierii mediului înconjurător. În „Nopți în hotelul de fier”, spațiul devine liminal, subiectul principal fiind despărțirea. Camera de hotel provoacă melancolie: „Paturile ni-s depărtate ca-ntr-un spital./ Le-mping  la un loc. Rogojina din paie/ de pe pereți provoacă un efect de Palm Beach:// cocktailuri cu rom în baruri tropicale./ Așezarea oglinzii și a dulapului/ amintește de-o cameră-n care am fost fericit”. Poetul valorifică prezentul, astfel cititorul se conectează în timp real cu vocea poetică: „Toată noaptea vorbim despre despărțire./ Radioul ne trezește cu muzakul său./ Cumva de rău augur, l-ai numit alinător.// Suntem fascinați de propria noastră amorțire,/ de neputința noastră de-a funcționa”. Hofmann are un ton confesiv, profund personal, pesimist, ton ce există pe tot parcursul lecturii. Tristețea din poezia lui nu e niciodată declarată, nu cere compasiune, ea se instalează treptat, prin acumulare de detalii exterioare –  un obiect, o lumină, o cameră –  care devin inevitabil obiecte ale pierderii, ale degradării sufletești. În poezia XXXX, degradarea este ilustrată clar prin exprimări directe, la persoana I: „Mă piș în sticle,/ strîng scrumul de țigară-n căușul palmei, [...]// Mai târziu s-ar putea să trîntesc niște uși/ și să petrec sub un copac o seară ploioasă”. Poetul se diferențiază prin sinceritatea tăioasă, raportându-se la sine foarte direct, fără rețineri: „Nu-mi pot aminti cînd am scris ultima oară o scrisoare/ sau am răspuns la un telefon”; și: „Sînt arțăgos, fermecător, lasciv, de neconsolat, debil”. Degradarea sufletească se află în legătură directă cu ceea ce ține de realitatea fizică: „Mă gândesc neîncetat la bani, iar moliile îmi rod hainele:/ chestia despre bunurile pământești era adevărată”. Aceeași temă a sărăciei și a degradării se regăsește în poezia „Noapte”, în care monotonia vieții se concretizează prin rutina casnică, o stinghereală a sărăciei. Apare și motivul nopții, „Noaptea – tu decizi/ Între băutură, sau cărți, sau zăcut acolo/ Întins pe spate, sau ghemuit”. Acest vers pare a fi o continuare a unui vers din poemul menționat anterior, „Nopțile sînt dificile. Uneori țip”. Circumstanțele nu sunt fundal la Hofmann. Ele sunt cauza, martorul și verdictul.

Alice Oswald a studiat limbi clasice la Oxford, unde a predat poezie, și a publicat opt volume de versuri. A editat antologii, a alcătuit o selecție din lirica lui Sir Thomas Wyatt și a câștigat în 2017 International Griffin Poetry Prize. Este relevant faptul că a lucrat ca grădinar, poezia sa având natura ca element central. Desigur, naturalul și afectivul se împletesc în text.. Omul este legat de natură, nu natura de om. În „Primula”, este „documentat” ciclul de viață al florii ce dă numele textului. Planta este umanizată, făcându-se asocierea indirectă cu ciclul de viață al oamenilor, prin „viermișor nou-născut, ochii deschiși pe jumătate, fața ascunsă, într-o rochie galbenă, stă cumva-n picioare, echilibrându-se cu ambele mâini” etc., asemuind planta cu un nou-născut. Structurile anterioare se regăsesc în prima strofă din cele trei, reprezentând nașterea și copilăria. „Oboseala se arată, cere [...] puțină apă, capul s-a prăbușit, ochii închiși pe jumătate, ochii închiși pe jumătate, postură-ncordată” reprezintă îmbătrânirea, iar „aproape moartă, fața precum hîrtia udă, cap galben atîrnînd, tot pe moarte, culoarea s-a dus”, moartea. Tonul poetei este, în general, unul detașat. Există imagini specifice, sinestezice și o predispoziție către structuri cu conjuncții ce nu sunt legate neapărat de o construcție regentă. Un astfel de poem ar fi „Niciodată nu trebuie să dormi sub o magnolie”, unde dominant este „când”, intenția fiind cea de a ilustra momente specifice, inedite: „cînd arborele-ncepe să-nflorească/ precum o-ntrezărire a// Cărnii// cînd floarea-ncepe să miroasă/ ca și cum rădăcinile ei au atins/ stratul de/ Sete în borcanu-ntre-/ deschis al/ Plăcerii”. Plantele „găzduiesc” sentimentele, experiența umană devenind vizibilă prin intermediul lor.

Don Paterson s-a născut în 1963 în Scoția și a predat la Universitatea din St. Andrews. A publicat nouă cărți de versuri, trei de aforisme, două de studii (despre sonetele lui Shakespeare și poezia lui Michael Donaghy), tratatul The Poem: Lyric, Sign, Metre și un volum autobiografic. De asemenea, este chitarist, compozitor de jazz și a editat diverse antologii. Paterson este cel mai retoric dintre cei patru. Ironia sa este un instrument prin care abordează întrebări mari fără să cadă în solemnitate. Selecția se deschide cu „Poem”, în care centrul este imaginația: „Când am venit pe lume/ am închis ochii/ și mi-am imaginat propria mea naștere./ Totuși/ n-am deschis ochii asupra acestei lumi”. Prin aceste versuri, poetul introduce cititorul în universul său interior, reușind astfel să se identifice cu vocea poetică. Discursul este adesea colocvial, adresându-se anumitor cunoștințe; de exemplu, poezia „De ce te culci atît de tîrziu?” i se adresează lui Russ, deschizând textul cu „Am să-ți spun, dacă vrei cu-adevărat să știi”, urmând să introducă obiectul adresării în prima strofă prin rime împerecheate, conferind un ton jucăuș, ironic, iar în strofa a doua îl explică, încheind cu „Iată de ce stau treaz de-a lungul nopții”. Astfel, prin delimitarea unor poli opuși, poemul oferă un răspuns real întrebării. Poate cel mai interesant poem al lui Paterson este „Punct” („Dot”), ce dă și numele antologiei și încheie volumul. Acest poem grafic pune în lumină idei ironizate despre viață, moarte, religie –  mai corect spus, un poem tip statement. În ciuda tonului ironic, universul este rece, distant, indiferent, iar moartea structurează experiența umană și dă timpului un sens. Don Paterson este, poate, cel mai ludic dintre poeții antologiei și, în același timp, cel mai neliniștit. Retorica și ironia fină permit accesul la o anxietate lăuntrică, fără ca poezia să devină copleșitoare. Cititorul râde uneori, sau zâmbește, și abia apoi realizează că a fost atins. E un efect greu de obținut și pe care Paterson îl stăpânește cu dezinvoltură.

Selecția realizată de George State iese în evidență prin puterea fiecărui poem, prin patru voci intense, consacrate. George State este editor, traducător și poet. Volumul său Sarx a primit Premiul Observator cultural la categoria „Poezie” în 2024. Tocmai datorită experienței sale ca poet, traducerea este realizată cu mare atenție la măsură, rimă și tonul specific al fiecărui text.