Ancore științifice în protocolul singurătății sau mașini adormite care visează sintaxă

De câte ori în istoria literaturii se poate întâmpla ca un editor să primească un manuscris din alte timpuri, mai ales viitoare? Volumul Famen (Editura Fantomas, 2025) e un exercițiu bun de imaginație și scepticism pentru receptarea poeziei de către autor în era digitală, când tot mai mulți apelează la metode de perfecționare a textului în mod artificial.

Punctul de plecare al volumului de poezie este aparent simplu: peste un secol și jumătate, cunoașterea umanității devine un subiect de interes pe planeta Marte, care a fost în sfârșit colonizată. Dezvoltarea rapidă a Inteligenței Artificiale a alterat puterea de înțelegere umană, pierzând urmele celui care a trăit pe Pământ. Structura anatomică umană s-a modificat atât de mult, atât fizic cât și biochimic, încât înțelegerea strămoșului terestru este aproape imposibilă.

Drept urmare, se implementează un proiect de conștientizare a sentimentelor și mentalităților. În cadrul Muzeului Istoriilor Personale, peste o sută de umanoizi de inteligență artificială (mai pe scurt, roboți de ultimă generație, dar nu atât-de-roboți precum ființele de pe Marte) repovestesc publicului doritor amintirile secolelor trecute. Cei de pe planeta Roșie pot înțelege în acest fel experiențe complexe, de la bucuria simplă, până la traumele și injustițiile categoriilor discriminate. Dar se întâmplă ceva straniu: androidul narator al poveștii unei bucureștence (desigur, Alessia Mara Velș!) se auto-debranșează. Aproape ca un protest.

Volumul este șocant din mai multe privințe, dar cea care iese în evidență este identitatea autoarei-personaj încapsulată în discursul-android. Alessia Mara Velș se prezintă drept studentă la Litere, o tânără erudită care lucrează la licență și în paralel la cariera artistică, explorând concepte teoretizate tot de ea și propuse în lucrări hibride în curs de apariție. Absolut impresionant și de admirat, numai că ar fi ceva de adăugat: nu putem găsi nici o amprentă digitală reală, precum un curriculum vitae sau participări la proiecte în cadrul Centrului de Cercetare unde se pretinde că tânăra lucrează. În schimb, există un foarte atent curatoriat profil de facebook (creat în 2024), care prezintă înfățișarea artificială a poetei (poze generate de AI, cu greșeli de scriere tipice), precum și opinii. Vă întrebați probabil de ce am înșirat toate aceste detalii. Fiindcă în acest context este important să distingem farsa literară bine făcută (precum celebrul Radu Demetriades ori romanul „lui” Max Torpedo, Ghici cine trage în tine, 1992) de ascunderea unei identități din lipsă de asumare sub masca tăioasă a inteligenței artificiale. Dacă ne gândim la funcția-autor a lui Michel Foucault, un text conține mereu semne ale autorului, ale persoanei creatoare. Aici suntem martorii unui vid (aproape) biologic, dublat de o cultură solidă care pare să nu se împace bine nici cu o carte SF.

Lungul poem al Alessiei este spart în bucăți de douăsprezece blocuri explicative, care prezintă procesul creării discursului. Aceste texte (cele mai substanțiale, de altfel) sunt de fapt niște notițe de experiment, care imită foarte bine procesul de gândire al unui sistem AI în urma primirii unui prompt. Sunt dublate, în a doua parte a volumului, de propria exegeză a poemelor, devenind note-îndreptar pentru cititor. Este vorba de o formă de susținere a textului, dovadă de instabilitate și lipsă de încredere în potențialitatea lui de a fi înțeles: „Protocol de implementare: încorporează această narațiune ca bucle recursive în nucleul memoriei. Acordă prioritate vizualizării turbinei în timpul vârfurilor de stres – imaginile de reziliență metalică suprimă cortizolul”. Ancorele științifice de la finalul fiecărui insert de notițe îngreunează volumul. Concepte precum codificarea traumei, teoria tranziției psihosociale (Parkes), iterațiile performative (Austin), sintaxa traumei (Vygotsky), topologia identității fluide, chiar metrica gravitației narative a lui Salganik par să ofere și ele o plasă de salvare a textului, o modalitate de a micşora atenția cititorului asupra poemelor completate de inteligența artificială.

În centrul poeziei scrise stă durerea tinerei femei care se lovește de comportamentul masculin: „N-am ce să fac cu voi, îmi cereți prietenia/ și eu vă șterg definitiv din listă/ pentru că asta este forța mea./ Misiunea mea este să contest imperativul abuzului”. Metafora turbinei ca metodă de procesare a energiei vitale (furtună→turbine→răutate→putere) domină textul, convertind fluxul distructiv în resursă de putere.

Forța de a prelua triada răutate-agresivitate-abuz devine, totuși, blocată de o formă minimală de limbaj: o încălcare a limitelor (personale, sociale), așa cum sunt încălcate dorințele femeilor și implicit ale Alessiei, care sunt transformate în poezia ei într-o buclă de autocorecție. Nevoia de a face dreptate prin poezie o vedem constant în debuturile ultimilor ani și este de apreciat. Alessia se alătură debuturilor lui Dani Blanariu, Florin Gherman sau chiar al Flaviei Dima, unde apare pregnant recuperarea memoriei (sau îndreptarea ei) ca sursă de energie vitală. Dacă nevoia de apartenență (Blanariu), legitimare (Gherman), comuniune (Dima) dirijează textele, autoarea Famen-ului încearcă redobândirea sensibilității umane elementare.

În singurul interviu existent al autoarei (și de altfel, singura sursă prin care mai putem afla vreo informație legată de autoare) găsim intenția creării volumului: o arhivă a rușinii care să fie baza unor lecții elementare de empatie și căire (v. https://clivaj.ro/ce-va-ramane-din-toate-povestile-noastre/).

Furia este developată prin anecdote tăioase: „Toți bărbații pe care îi întâlnesc/ au probleme în căsnicie. Unul n-ar spune ceva drăguț despre soția lui./ Cred că e ideea asta că se eliberează un loc”. Comportamentul evitant al tatălui și oportunismul bărbaților întâlniți de Alessia sunt tratate cu zicala lui Agnès Varda: J'ai essayé d'être une féministe joyeuse, mais j'étais très en colère („Am încercat să fiu o feministă veselă, dar eram foarte furioasă”).

Putem deduce fără multă greutate faptul că în proiecția androidului discriminarea femeilor nu încetează nici până în anul 2174. Ducând mai departe această idee, titlul volumului afirmă autocastrarea simbolică și limitarea bărbaților prin felul în care tratează sexul opus. Fie 2025, fie 2174, nu mai este vorba de o societate în care versetul din Evanghelia după Matei are o anumită importanță: „Sunt fameni care s-au născut aşa din pântecele maicii lor, sunt fameni care au fost făcuţi fameni de oameni şi sunt fameni care singuri s-au făcut fameni pentru Împărăţia cerurilor. Cine poate să primească lucrul acesta să-l primească”. Aici, famenul nu este o condiție pentru nemurire sufletească, ci o damnare cauzală a speciei masculine.

Simplitatea scrisorii posibile către fetița imaginară a Alessiei („draga mea,/ iubita lui mami,/ tu nu exiști/ pentru că eu nu am putut să exist.”) încapsulează, de fapt și de drept, drama interminabilă prin care femeia trebuie să treacă pentru a supraviețui. Alegerea (sau mai degrabă constrângerea cauzală a Alessiei de a nu procrea devine aici un act de protejare și de oprire a traumei în cel mai radical mod cu putință. Miza feministă este prezentă aici ca o metodă de recuperare a capacității umane empatice, imperios necesară în orice perioadă a timpului.

Demersul volumului produs de Alessia Mara Velş este original, însă practica lecturii este nefirească. Natura experimentală, vocea hibridă proiectată într-un vid aproape biologic care refuză asumarea unei identități reale forțează cititorul să cerceteze totul printr-o ramă teoretică. Poate asta înseamnă poezia în noua tendință: al patrulea perete spart se dovedeşte a fi de fapt o cortină din cea mai fină țesătură sintetică.