Am învățat română (aparent)

Zice-se că Dimitrie Cantemir vorbea 11 limbi. Tot ce se poate... dar de Reuben știu sigur. Reuben, britanic din Shrewsbury,  tocmai a absolvit programul de licență în limbi străine (franceză și greacă) la Universitatea Oxford. Ne-am cunoscut în primele mele săptămâni în Oxford și de atunci vorbim aproape numai în română. Pe lângă cele menționate și, bineînțeles, engleza care îi este nativă, mai vorbește și italiană, spaniolă, catalană, portugheză, germană, rusă și suedeză. Are peste 120.000 de urmăritori pe contul de Instagram unde discută despre limbile pe care le știe, intervievează vorbitori nativi și prezintă pe înțelesul publicului probleme din diverse ramuri ale lingvisticii, so go give him a follow!

Victor Grigoraș

Nu știu exact când am început să învăț română. Probabil din curiozitate. Îmi plac limbile străine: învăț franceză, spaniolă, italiană, portugheză, greacă și altele. Dar româna nu era în plan. Nu apărea des și nu era o limbă despre care știam mare lucru. Și tocmai asta a făcut-o interesantă.

La început au fost observații destul de simple. Unele cuvinte semănau cu italiana, dar sunau diferit. Apoi structurile nu mai semănau deloc. Încercam să înțeleg unde se încadrează. Nu se încadra foarte bine nicăieri. Este o limbă romanică, dar nu funcționează ca celelalte. Are trăsături comune cu italiana sau franceza, dar în același timp apar lucruri care par mai apropiate de greacă sau de alte limbi din Balcani. De exemplu, infinitivul este folosit mult mai puțin decât te-ai aștepta, fiind înlocuit de construcții finite, iar articolul hotărât nu stă în fața cuvântului, ci se atașează la final. Nu este ceva intuitiv la început.

Primele încercări au fost simple: am auzit română pe stradă și m-am prezentat, am spus câteva cuvinte, propoziții scurte, multă ezitare, voiam să exersez limba. Dar reacția era aproape întotdeauna aceeași: o pauză scurtă, apoi un zâmbet. Ca și cum nu conta cât de corect era spus. Conta că era spus. În foarte puține limbi am întâlnit asta – nu era vorba de o corectare imediată sau o distanță, ci o formă de răbdare, o disponibilitate de a continua conversația și disponibilitatea de a-i oferi acestui băiat englez ciudat șansa de a cunoaște lumea românească.

Am început să studiez lingvistică în orașul Oxfordului. O decizie ciudată și sincer nu știu ce o să fac cu viața mea. Dar îmi place în continuare să învăț limbi străine și orașul e foarte plăcut. Este plin de oameni care vin din toată lumea, ceva nou pentru mine, crescând la țară. Am cunoscut prieteni români și, odată cu ei, au apărut și alte lucruri: mâncare împărțită, explicații, glume care trebuiau reluate pentru a fi înțelese. Sarmale, mici – cuvinte învățate mai repede decât altele, probabil pentru că apăreau mai des. Conversațiile nu erau niciodată perfecte, dar nu asta conta. Important era că existau și că se dezvoltau în mod natural, fără să fie întrerupte.

În paralel, am început să fac videoclipuri despre limbi, despre diferențe și asemănări. Cele despre română au avut însă un tip de reacție diferit. Nu pentru că erau mai bine realizate, ci pentru că subiectul în sine părea neobișnuit. Faptul că un străin analizează româna – cum sună, cum funcționează, de ce nu seamănă complet cu celelalte limbi romanice – nu este foarte comun.

Reacțiile reflectau acest lucru: comentarii, mesaje, explicații detaliate, de multe ori mai degrabă completări decât corectări.

La un moment dat, au apărut și cursurile de limba română la universitate, cu o profesoară amabilă și încurajatoare. Dar până atunci, limba aceasta exista deja în altă parte: în conversații, în relații, în contexte reale. Învățarea nu mai era doar un proces formal, ci o formă de participare. Însă trebuie să-i mulțumesc acestei profesoare pentru ajutorul acordat. Mulțumesc.

Limba nu mai era doar prezentă în conversațiile mele, ci devenise, dintr-odată, omniprezentă – o țară întreagă care vorbește română! Am călătorit în România pentru o perioadă scurtă, petrecută între București și litoral. Acolo, lucrurile au devenit mai concrete. Limba nu mai era doar ceva ce încercam să învăț, ci ceva care se întâmpla în jurul meu, constant. Am întâlnit prieteni, dar și oameni necunoscuți, mereu dispuși să înceapă o conversație. De multe ori, reacția era aceeași: „Ești român?”. Interacțiunile erau simple, dar memorabile: zâmbete, schimburi scurte de replici, o disponibilitate constantă de a continua dialogul. Am ajuns chiar să fiu intervievat la televizor, într- un context care ar fi părut improbabil înainte. În același timp, experiența nu se limita la limbă. Era prezentă în tot ceea ce o înconjoară: mâncarea, vremea, ritmul orașului și al mării. Campionatul European de fotbal era în desfășurare, iar reacția oamenilor era vizibilă peste tot. Grupuri adunate în jurul ecranelor, emoție colectivă, și, mai ales, o mare de tricouri galbene. Era un tip de energie care nu putea fi separat de limbă, ci o completa.

Mai târziu, și în Oxford, am ajuns să sărbătorim Ziua Națională a României. Un context care, teoretic, ar putea rămâne exterior pentru cineva din afară. Dar nu a fost cazul. A existat, din nou, o formă de includere directă, fără formalitate.

În același timp, am început să înțeleg și un paradox. Mulți români pleacă din țară, din motive diferite, dar continuă să vorbească despre ea cu o formă de atașament clară. Distanța nu anulează legătura. Pentru mine, ceea ce rămâne cel mai puternic este experiența directă: oameni deschiși, generoși și ușor de abordat.

Am plecat o perioadă din Marea Britanie pentru alte proiecte. Când m-am întors, româna era încă acolo. Nu ca un obiect de studiu abandonat, ci ca familiar – aproape ca un prieten vechi. Și, prin ea, au apărut alți oameni, alte conversații, alte contexte.

Am spus de multe ori că lumea ar fi mai bună dacă oamenii ar învăța limba celor din jur. În Marea Britanie, ideea că învățarea unei limbi nu este necesară este încă destul de răspândită. Și totuși, experiența mea cu româna arată contrariul. Le mulțumesc românilor, dar și limbii acestora pentru această aventură și prietenii pe care i-am cunoscut pe drum.

După trei ani, limba nu este complet stăpânită. Dar poate că asta nici nu este esențial. Mai important este ceea ce a făcut deja posibil: experiențe personale, contexte culturale și chiar oportunități profesionale pe care altfel nu le-aș fi avut. Vara aceasta voi reveni în România. Nu ca la un loc complet nou, ci ca într-un spațiu care a devenit, treptat, familiar.