Entia sunt multiplicanda

Fără să-și propună să redefinească sistemul epistemologic în care formele devin artefacte cosmogonice, filosoful italian Emanuele Coccia și designerul Alessandro Michele reușesc să contureze ,,un scurt tratat” contemplativ asupra vieții, dar și o radiografie alchimică a libertății de expresie care, de altfel, se poate defini printr-un singur cuvânt: modă. Viața formelor. Filosofia revrăjirii devine astfel o metodă de actualizare a ideii de corporalitate – care înglobează materia în toată diversitatea ei, de la subzistența umană la cea non-umană, de la indivizi la obiecte – unde domeniul modei preia frâiele experimentalismului din zilele noastre. Fie că este vorba de jachete, cămăși, pantaloni, pantofi sau alte accesorii, atunci când alegem să ne îmbrăcăm cu scopul de a da viață unui ,,Frankenstein” stilistic, noi devenim un caleidoscop structurat de idei (majoritatea fiind reproduceri după formele lumii) în care veșmântul se impune ca un prototip al identității umane. În fashion, sinele capătă posibilitatea de a-și genera libertatea de exprimare prin intermediul costumațiilor, iar acest lucru survine tocmai din modul cum individul îi dă voie corpului să își gândească (aproape șamanic) calitățile în raport cu formele direct observabile din natură.

Coccia nu se sfiește să numească moda drept ,,cea mai radicală formă de artă a secolului nostru”, la baza acestui argument aflându-se acceptarea pactului cu avangardele de la începutul secolului XX. Atât fashionul, cât și curentul avangardist propun o teză aparent standardizată, dar esențială în definirea relației dintre micro și macrocosmos, și anume că arta trebuie să coincidă cu viața. Ei bine, costumul a devenit, în adevăratul sens al cuvântului, un mijloc de reprezentare artistică de abia începând cu secolul al XIX-lea; înainte, acesta servea doar în scopuri practice, pentru diferențierea statutului politic și social, ori avea funcția primordială de a acoperi trupul, prin urmare hainele sufereau de insuficiență expresivă. Însă, simpla acțiune de a te îmbrăca include o formă de manipulare a materiei care are ca rezultat imediat intensificarea propriului eu. Haina devine un artefact subiectiv cu care noi ne contopim și conviețuim în societate. Este o ,,mască” care are abilitatea de a sincroniza trecutul, prezentul și viitorul, astfel încât să ne multiplice identitățile. Alessandro Michele – fost creative director al casei de modă italiene Gucci, actual designer pentru Valentino, reușește prin colecțiile sale să reflecteze asupra reinventării continue a hainelor sub așa-zisa presiune a timpului, care, de secole, a fost construită artificial pe fondul efemerității materiei. Totuși, îmbrăcămintea este proiectată pe contemporaneitate și pe schimbările ei din fondul evoluției umanității, fiind ,,suficientă intensificarea momentului experienței pentru a face ca în ea să fuzioneze prioritățile prezentului, trecutului și viitorului”.

De asemenea, moda presupune crearea unor vieți posibile care transgresează limitele spațio-temporale, deoarece preluarea obiectelor vestimentare din diferite epoci și culturi ajută purtătorul să renască în fiecare zi sub o altă formă. Sub puterea dominantă a creativității, putem da naștere unor corpuri plurivalente, polifonice și, în același timp, hibride din punctul de vedere al identității. Hainele stimulează, așadar, evadarea din perimetrul univocului, care este concentrat pe rigiditatea unor forme indivizibile. Trebuie menționat faptul că vestimentația înseamnă mai întâi de toate – așa cum observă și Emanuele Coccia în stanța dedicată filosofiei – resemantizarea sensibilității cu ajutorul limbajului hainelor. Dacă am face o paralelă cu literatura (de altfel, un spațiu prin excelență subiectiv), moda figurează precum un sortilegiu poetic care dispune de performativitate; existența noastră, mai mult decât atât, devine un fashion show în care egourile ready-to-wear defilează prin sentimente și ambiguitate.

Dar cum se poate identifica vizibilitatea propriei libertăți de expresie în public prin intermediul hainelor? Răspunsul la această întrebare necesită, înainte de toate, diferențierea dintre stilul personal și uniformă. Atunci când cineva își revarsă intențiile estetice asupra configurației anatomice exterioare, se poate vorbi despre asumarea unei persona, o formă codificată de identitate umană, care dispune de libertatea expresiei. Pe de altă parte, uniforma se poate defini ca un ansamblu ,,fără drept la replică”, subjugat și constrâns de norme sociale, prin care purtătorul devine un element ontologic simplificat. Această regularizare identitară intră în conflict cu unul dintre principalele roluri ale vestimentației, mai precis cel de catalizator al personalităților. O haină nu doar că te redefinește la nesfârșit prin cele mai elaborate volti – termen folosit de Coccia pentru desemnarea multiplelor fețe ale omului – ci îți oferă șansa de a experimenta povești de viață diferite. Tot prin raportare la avangardă, moda utilizează tehnica détournementului pentru a resemantiza forme (siluete) care își pierduseră din valoare în alte contexte, punându-le sub incandescența forței creative. Se configurează un carnaval al ambiguităților în care pluralitatea se impune în fața tuturor constrângerilor identitare – pluribus unum. Cu alte cuvinte, frumusețea naturii umane constă în metamorfoza continuă a eului, iar moda ajută la eliberarea dorințelor noastre extatice.

În plus, orice haină trăiește odată cu cel care o poartă. Indiferent de normele de gen, procesul creativ în compunerea unei ținute are loc prin asumarea unui transformism reglementat de binomul masculin-feminin. Astfel, individul poate împrumuta elemente de la un singur gen sau din ambele standarde sociale în funcție de confort, devenind o cartografiere a estetismului hibridizat. Hainele concepute de Alessandro Michele prezintă această rocadă între normele de gen, permițându-le formelor să se contopească într-o ,,dinamică homoerotică: genurile există pentru ca fiecare corp să se poată identifica cu altul și să se observe din punctul său de vedere”.

Ceea ce face special un obiect artistic este însuflețirea pe care o deține în epifaniile rizomatice ale creatorului. Arta se dezvoltă concomitent cu revelațiile celor care se refugiază în profunzimile ei cele mai echivoce. În același fel, transmutarea de personalitate apare și la obiectele vestimentare, unde se stabilește o relație de intimitate între haină și corpul pe care aceasta îl îmbracă. Ba mai mult, individul participă la un ritual de schimb identitar în care sufletul părăsește carcasa anatomică și își găsește sălașul într-un sacou, într-o fustă... sau poate într-un inel. Emanuele Coccia pune problema unui soi de animism realizat prin amestecul insolubil al imaginației cu aspirațiilor noastre demonizate. Într-adevăr, a te îmbrăca înseamnă a te lăsa posedat de forme de existență alternativă, înseamnă a dobândi o călătorie într-o experiență care nu-ți aparține (cel puțin până în momentul actului de sublimare a eului), dar și a admite transferul de personalitate într-o proteză corporală realizată, de cele mai multe ori, din material textil. Osmoza, spune filosoful italian, ,,acumulează și eliberează timp”, în sensul în care hainele se transformă în unelte folosite de noi cu scopul de a oferi forme orelor și zilelor în care ne desfășurăm existența. Lucrurile ne vorbesc și nu, nu este o afirmație care s-ar putea finaliza cu un control psihiatric. Însă, cuvintele pe care obiectele ni le comunică nu fac parte din limbajul verbal, ci se lasă incarnate în posibilități infinite de către fiecare subiect. Trebuie doar să le dăm voie să își ducă la bun sfârșit sarcina pentru care au fost create, să intensifice viața, iar moda constituie un mediu fertil pentru exaltarea autonomiei expresive.

Prin urmare, Viața formelor. Filosofia revrăjirii reprezintă un jurnal filosofic speculativ, în care moda dezvoltă puterea imaginației în raport cu celebrarea multiplicității din mantra actului creator. Hainele codifică o transformare fenomenologică (dar și alchimică) a sinelui, zămislind reproduceri autonome de indivizi aflați într-un prezent alternativ. Nu se poate vorbi despre modă fără viață, întocmai cum nu se poate vorbi despre viață fără modă.