O teză cu pretenții de roman

Cum transformi o teză de doctorat într-un roman? E o întrebare la care Andrei Mocuța încearcă să răspundă în Salinger și fata cu părul roșcat (Editura Polirom, Colecția „Ego. Proză”, 2025) – și răspunsul lui e, în egală măsură, o aventură intelectuală și un pariu cu ficțiunea.

Există un moment în Seymour: o prezentare (povestirea lui Salinger) în care Buddy Glass recunoaște că nu poate opri cuvintele despre fratele său mort. El nu scrie despre Seymour – el scrie pentru a-l ține viu, pentru a-l ancora în pagină înainte ca memoria să cedeze. Nevoia lui e sinceră și copleșitoare și, tocmai de aceea, textul debordează, refuză să se structureze, riscă să-și îngroape subiectul sub greutatea propriei adorații. Andrei Mocuța face, în Salinger și fata cu părul roșcat, același lucru – cu Salinger în loc de Seymour. Și, ca și Buddy, plătește același preț.

Geneza cărții este oarecum simplă. Citind O odisee a lui Daniel Mendelsohn – un roman construit în jurul unui curs despre epopeea homerică —, Mocuța și-a dat seama că deține în sertar o teză de doctorat despre Salinger „care nu face decât să adune praf”, așa cum menționează autorul într-un interviu acordat revistei Familia („Trei răspunsuri despre romanul Salinger și fata cu părul roșcat de la autorul lui, Andrei Mocuța”). Spre deosebire de Mendelsohn, care articulează tensiunea dintr-o relație disfuncțională cu tatăl său și o ridică la rangul de motor narativ, Mocuța pornește de la o altă miză: un roman de dragoste, „fie el și unul doct, livresc, intelectualist”. De aici și titlul – fata cu părul roșcat e o persoană reală, iubita autorului, care apare în ficțiune sub propriul nume. Titlul nu e, probabil, întâmplător: și Phoebe, sora lui Holden Caulfield, are părul roșcat, ca și Allie, fratele mort. Roșcatul e, în mitologia salingeriană, culoarea inocenței și a excepționalului, o aură pe care Mocuța o transferă, conștient sau nu, protagonistei sale.

Premisa e, prin urmare, seducătoare. Un doctorand (naratorul-personaj) ține un curs opțional despre Salinger unui grup de studenți, în Sala 420 – un spațiu pe care Monica Tonea îl descrie foarte bine pe coperta a patra a romanului ca fiind „viu, tensionat, adesea tandru”, discursul profesorului oscilând între „erudiție și vulnerabilitate”. Capitolele se desfășoară sub forma unor sesiuni de curs, structura e asumată, nu accidentală, poate chiar în detrimentul acțiunii. Ceci n’est pas un séminaire, motto-ul primei părți, construit pe logica pipei lui Magritte, ne spune că avem de-a face cu o reprezentare, nu cu lucrul însuși. Problema e că același avertisment se poate întoarce și împotriva romanului: Ceci n’est pas un roman. Dacă nu e seminar, atunci e roman?

Cele mai bune pagini din carte sunt, fără excepție, cele în care Mocuța uită de Salinger și lasă spațiul să respire. Atmosfera sălii are o autenticitate rară, acel amestec de plictis tipic și tensiune intelectuală pe care îl știe oricine a trecut printr-un seminar bun. Cei trei studenți reținuți de profesor – Veliar, „prototipul scepticului prin excelență, al avocatului diavolului, al ateului feroce”, Natașa, o autoare de volume de versuri mediocre care spunea nimicuri „într-un mod încântător și pompos” și Simona, fata cu părul roșcat – sunt construiți în baza unor tipare care, atunci când nu servesc principalului scop de a întrerupe monologul naratorului-personaj, conturează niște personalități captivante, reale. La fel, capitolul petrecerii din apartamentul lui Veliar și excursia la Cornish – locul în care Salinger însuși s-a retras din lume – reușesc să transforme erudiția în trăire. Momentele de pe parcursul romanului, micile interacțiuni cu studenții (Andra și defectul ei de vorbire, Ionuț și pasiunea pentru Dune, ambele incorporate în petrecerea sus-menționată), accidentul Natașei, întâlnirea de la Retro cu Simona, sunt rare dar credibile, palpabile în lipsa unei acțiuni generale mai ample. Experiența de la Cornish culminează în acest sens. Există acolo o calitate a prezenței fizice, a drumului parcurs cu bursă cu tot, care trimite direct la obsesia de retragere: Holden visează la o cabană izolată, la a dispărea din lume; Mocuța face pelerinajul în locul în care Salinger a trăit această dispariție.

Uneori, echilibrul acesta nu se menține. Există o disfuncție de articulare între materie și formă care, deși nu împiedică aprecierea esenței mesajului, o îngreunează considerabil. Dialogul, care ar trebui să surprindă dinamica dintre personaje, devine frecvent monolog. Personajele nu vorbesc unele cu altele, ci pe rând. Nu există zgomot, ezitare, contradicție rostită cu voce tare care să urmeze un ton natural de discuție. Există replici bine articulate, care sună mai degrabă a dezbateri prestabilite, în locul unor intervenții spontane. Ironia e că tocmai Salinger a știut să facă din monolog o formă de revelație: lungul dialog al lui Zooey cu mama sa din baie, în Franny și Zooey, funcționează tocmai pentru că Zooey este un personaj, nu un purtător de cuvânt al temei. La Mocuța, monologul prezentat maschează absența personajului. Franny e epuizată de performanța intelectuală a celor din jurul ei, și tocmai asta se întâmplă în Sala 420: studenții performează erudiția în loc să o trăiască. Excepțiile de la această regulă sunt aproape îndeajuns de bune pentru a compensa deficitul sesizabil de conversație, justificabil, în general, doar prin contextul academic al cursului.

Întregul roman este, în definitiv, teza de doctorat a autorului trecută prin filtrul ficțiunii – un filtru care nu e lipsit de potențial. Autograful pe care Mocuța l-a scris pe exemplarul dăruit lui Anton Ilica, „o revizitare a lui Salinger într-un registru fals-academic”, confirmă că autorul e conștient de tensiunea nerezolvată dintre cele două regimuri, cel al tezei și cel al romanului propriu-zis. Mocuța știe exhaustiv despre Salinger – opera, ermetismul de la Cornish, relația complicată cu critica – și nu poate rezista tentației de a nu spune tot. „Conținutul seminariilor recreează «lumea lui Salinger»”, dar o face adesea cu prețul ficțiunii. Personajele devin vehicule ale erudiției, nu instanțe ale vieții. Intriga rămâne simplu construită, cu puține devieri de la traseul previzibil al lecțiilor. Nouă povestiri se deschide cu un koan zen (ghicitoare budistă): we know the sound of two hands clapping. But what is the sound of one hand clapping? Mocuța, deși folosește acest koan în propriul roman, încearcă să audă tocmai sunetul acelei mâini singure, tăcerea lui Salinger, vocea lui din spatele ermetismului. Trebuie menționat că uneori reușește. Cel mai adesea, sunetul pe care îl produce e al propriei sale erudiții.

Mocuța însuși nu escamotează dificultatea procesului de scriere a romanului. Menționează că a fost „mult mai anevoios” decât spera, cu pauze, reveniri în bibliografie și aproximativ doi ani de lucru. Și-a pus întrebarea sinceră dacă cititorul român ar putea fi interesat de „un curs fictiv despre Salinger și de o poveste de dragoste, mai mult intelectuală decât erotică, între un prof și o studentă”. E o îndoială onestă și acest lucru se simte în carte – nu ca nesiguranță stilistică, ci ca o tensiune nerezolvată între ambiție și execuție. Holden Caulfield ar fi detectat imediat phony-ul din dialogurile prea bine construite ale studenților.  Diferența e că Holden e un personaj, iar dezgustul lui față de falsitate este romanul, nu o temă a lui. La Salinger, ideile trăiesc în oameni; la Mocuța, oamenii trăiesc în idei.

Există totuși ceva onest și chiar emoționant în această inadecvare. Mocuța nu scrie despre Salinger ca să demonstreze – ci ca să înțeleagă singurătatea, nevoia de a fi ascultat, raportul dificil dintre artist și lume. Sunt temele centrale din toată opera lui Salinger:  din De veghe în lanul de secară și Franny, de la Buddy Glass care scrie și nu se poate opri. Pasiunea lui Mocuța pentru scriitorul american e vizibilă în fiecare pagină, chiar și în cele unde informația înăbușă ficțiunea. Speranța autorului e ca aportul considerabil de informație despre Salinger din roman să devină pentru cititor un pretext de a-i descoperi opera – și se pare că s-a și întâmplat, conform interviului pentru revista Familia, mai mulți cititori transmițându-i că romanul i-a stârnit să citească proza scriitorului american. Asta e, poate, cea mai bună dovadă că miza cărții a funcționat chiar și acolo unde mijloacele au șovăit.

Salinger și fata cu părul roșcat este produsul a două cărți: romanul pe care Andrei Mocuța și-ar fi dorit să-l scrie, cu personaje care trăiesc, cu dialoguri care scânteiază, cu o poveste de dragoste care să poarte pe umeri toată greutatea salingerianismului; și cel pe care l-a scris efectiv – eseul ficționalizat, scris cu pasiune și inegalitate, în care Sala 420 e mai vie decât oricine din ea. Diferența dintre cele două este poate cel mai salingerian lucru din tot romanul: Salinger, la urma urmei, a tăcut zeci de ani, incapabil să dea lumii ceea ce simțea că nu e destul de bun. Mocuța a dat-o. Holden Caulfield ar fi spus că e un gest riscant. Eu spun că e singurul gest care contează.